INTERVIU cu Ion Ionescu, golgheterul all-time al Rapidului, la 53 de ani de la primul titlu câștigat

Ajuns la vârsta de 82 de ani, legendarul atacant al Rapidului încă profesează ca avocat și spune că "se simte bine din toate punctele de vedere". Ion Ionescu a intrat pentru prima oară pe porțile stadionului Giulești pe când avea numai 8 ani și a îmbrăcat tricoul vișiniu timp de 8 sezoane, între 1960 și 1968.

Ionescu a fost cel mai bun marcator al Rapidului (15 goluri) în celebrul sezon 1966/1967, la finalul căruia formația pregătită de Valentin Stănescu a adăugat primul titlu de campioană în vitrina Giuleștiului.

De-a lungul celor 8 ani petrecuți la Rapid, Ion Ionescu a înscris peste 150 de goluri în toate competițiile, dintre care 110 în campionat. Unul dintre cele mai importante goluri reușite de legendarul atacant a fost cel din prelungirile meciului cu Trakia Plovdiv, din Cupa Campionilor Europeni (sezonul 1967/1968).

După minunata sa aventură petrecută în Giulești, Ionescu a fost transferat la Alemannia Aachen. Atacantul român s-a integrat foarte repede în campionatul Germaniei și a pus umărul la cea mai mare performanță din istoria clubului: locul 2 în Bundesliga, în sezonul 1968/1969. De amintit este că Ion Ionescu a fost primul fotbalist român care a evoluat într-un campionat din vestul Europei.

Într-un interviu oferit pentru Eurosport, Ion Ionescu a povestit cum a trăit performanța extraordinară din urmă cu 53 de ani, când Rapidul a devenit în premieră campioană a României.

Este o poveste interesantă. Câțiva ani la rând ne-am clasat pe locul 2 sau 3. Era imposibil să luăm titlul pentru că luptam pe de-o parte cu Dinamo și Steaua, și pe de altă cu arbitrii, care făceau în așa fel încât să pierdem. Lupta a fost grea, iar bucuria imensă și manifestată în toate felurile de jucători, de suporterii care ne-au susținut la Ploiești și de fanii din toată țara. Echipa Rapidului din anii '60 era extrem de iubită. Oamenii ne încurajau la fiecare meci, în timp ce noi, pe teren, încercam să producem spectacol. Pe lângă dorința de a câștiga, voiam să îi distrăm pe spectatori. Meciul de la Ploiești s-a încheiat 0-0, iar la final suporterii au invadat terenul. Apoi, aceștia s-au întors pe jos la București, în timp ce noi, jucătorii, am sărbătorit într-un restaurant select. Ne-am întâlnit cu fanii mai târziu, la stadion. Am rămas cu amintiri extraordinare, pe care nu le voi uita vreodată.

Fanii s-au întors pe jos și au sărbătorit prin sate. La vremea respectivă nu exista autostradă de la Ploiești la București, așa că au fost nevoiți să treacă prin toate satele. Au sărbătorit și alături de suporterii rapidiști din zonă, pentru că nu toți țineau cu Petrolul.

Ar fi mai multe. Dacă ar fi să mă raportez doar la jocul meu, aș numi meciul de la Cluj, în care am marcat 3 goluri. Dacă ar fi să mă raportez la jocul întregii echipe, aș numi partida cu Progresul București, în care am câștigat cu 5-0, dar și meciul cu Dinamo, când i-am bătut cu 3-0. În același timp, au existat și eșecuri. Un eșec care nu îmi iese din minte este cel din semifinala Cupei României, disputată la Bacău, cu Foresta Fălticeni. Echipa noastră era formată din 8 jucători care, cu 3 zile în urmă, evoluaseră la națională în meciul cu Italia, de pe stadionul "23 August". Foresta, echipă care era în divizia "C", ne-a dat un gol și așa s-a terminat meciul, în ciuda tuturor eforturilor noastre.

Tot la capitolul "eșecuri" aș trece un meci cu Oțelul Galați, în care am pierdut în minutul 90. Țin minte că l-am întrebat pe arbitru: "Ce faci, nu oprești meciul? Uite, e minutul 90". El mi-a răspuns: "Nu, prelungesc până vă dă gol adversarul". Ar mai fi și două meciuri cu Steaua: o victorie cu 3-0 și o înfrângere cu 5-1, în Cupă. Al doilea meci s-a disputat pe "23 August", un stadion care strângea în tribune chiar și 80.000 de oameni. Acolo se jucau cuplaje între echipele din București: Rapid, Steaua, Dinamo, Progresul și Sportul Studențesc. Oamenii umpleau stadionul chiar și cu două ore înainte să înceapă meciul. Era o emulație extraordinară.

Până în anii '90, echipa Rapidului a fost formată doar din jucători crescuți la club. Majoritatea proveneau din academie, erau născuți și crescuți în Giulești. Din echipa campioană din '67, eram 8 jucători crescuți la Rapid. Eu la 8 ani am intrat pe porțile stadionului. Noi am urmat același stil pe care îl practicau și muncitorii CFR-iști care au format Rapidul. Jucau mai mult pentru public. După anul 1990, s-a exagerat cu aducerea jucătorilor străini. Nu am nimic împotriva lor, dar cred că ar fi trebuit să fie păstrați mai mulți jucători crescuți în cadrul clubului. Suporterii actuali iubesc Rapidul în virtutea faptului că echipa a reprezentat ceva în fotbalul românesc, pe vremuri. Iubirea pentru Rapid se transmite din generație în generație, de la bunic, la tată și la fiu. Dacă te îndrăgostești de Rapid, nu-l mai poți uita.

Suporterii Rapidului au păstrat aceeași atmosferă ca pe vremuri. Apreciez enorm acest lucru, nu s-au schimbat deloc. Uneori mă mir cum de nu s-au schimbat, având în vedere că mulți sunt foarte tineri și n-au prins echipa de dinainte de 1990. Cel mai probabil, părinții le-au inoculat acest dar numit Rapid. Fanii iubesc necondiționat echipa. L-au susținut chiar și când era în Liga a 4-a, reușeau să umple tribunele. Veneau să vadă Rapidul, deși în ascuns aveau pretenții să promoveze echipa. Acum sper să promoveze în Liga 1, deși va fi greu.

Îmi pare rău că Pancu nu mai este antrenor. Vă spun ceva ce am spus în urmă cu 60 de ani. M-a întrebat un ziarist ce rol are antrenorul și i-am spus așa: rolul antrenorului este până intră echipa pe teren. Apoi, rolul său scade foarte mult. Un antrenor poate să aibă 5 Oscaruri pentru fotbal, dar dacă nu are jucătorii potriviți nu are ce să facă. Pancu mi se pare un antrenor bun care își dorea să facă performanță. Îmi pare rău că a fost schimbat, mai ales că este 100% rapidist.

Am tot auzit oameni care spun că "antrenorul nu-i învață pe jucători să tragă la poartă". Nu există așa ceva. Antrenorul poate să-i învețe doar să tragă corect, adică să lovească mingea corect. Poate să-i învețe cu ce parte a piciorului să tragă, dar nu poate să-i învețe și când să-și aleagă momentul în care să tragă la poartă. Acest lucru este nativ, depinde de fiecare fotbalist. Eu nu loveam întotdeauna mingea corect, dar alegeam momentul potrivit și reușeam să înscriu.

Golul înscris la națională, în meciul cu Grecia din 1967. Am reușit două goluri, iar al doilea a fost din foarfecă de la 16 metri. Atât de frumoasă și surprinzătoare a fost faza încât eu n-am știut că e gol și lumea a făcut liniște. Abia când spectatorii au izbucnit în urale mi-am dat seama că am marcat. Acel gol mi-a rămas în minte, a fost extraordinar. Și la Rapid am marcat multe goluri frumoase. De exemplu, am înscris un gol care a făcut fericiți 80.000 de oameni. S-a întâmplat în meciul cu Trakia Plovdiv (n.r. - actuala Botev Plovdiv, din Bulgaria), din Cupa Campionilor Europeni, pe stadionul "23 August". Am pierdut cu 2-0 în tur, în Bulgaria, iar la retur am câștigat cu 3-0 și ne-am calificat. Teo Codreanu a înscris 2 goluri în primele 90 de minute, iar eu am marcat golul calificării în prelungiri.

Aș mai numi și golul din Germania, când am debutat la Alemannia Aachen. Am jucat un meci amical cu Arsenal, iar eu am înscris 2 goluri. La golul al doilea am luat mingea de la centrul terenului, am driblat vreo 2 jucători și am tras de la 30 de metri, la colțul lung. A doua zi, publicul se întreba cum de am ajuns la Aachen și nu m-a luat altă echipă. Aachen era o echipă nou promovată, era abia în al doilea sezon de Bundesliga. Primul gol cu Arsenal l-am înscris din penalty. Vă spun o raritate: timp de 8 ani cât am jucat la Rapid, eu am executat toate loviturile de la 11 metri și n-am ratat vreunul. Le băteam unde le bate acum și Cristiano Ronaldo: tare, în dreapta portarului, jos lângă bară.

Dacă bați puternic în colț, portarul nu are vreo șansă să o apere. Loviturile de la 11 metri nu se apără, se ratează. Eu am executat toate penalty-urile în partea dreaptă. Să vă spun și o întâmplare hazlie. Jucam cu Bacău și m-am dus spre minge cu spatele. Portarul nu știa ce să facă, stătea pe mijlocul porții. Cu jumătate de metru înainte, m-am întors cu fața și am trimis în partea dreaptă. În meciurile amicale începusem să le arăt portarilor în ce parte bat și nici atunci nu reușeau să intervină.

Jucătorii să joace cu inima! Când intră pe teren să nu se gândească la bani și să citească din cărțile despre istoria Rapidului și despre spiritul clubului. Să îmbrace acest spirit și să nu uite că trebuie să joace pentru public. Publicul rapidist vine pur și simplu pentru spectacol. Chiar dacă pierzi, publicul nu spune nimic. Suporterii vin să te vadă jucând frumos. Așa era pe vremea mea, nu îi interesau dacă pierdeam. Veneau într-o zi de duminică după o săptămână de muncă și voiau să se distreze.